Un zbor de paşi sau nălucire,
când roua – lacrimă de diamant-
dă pleoapei serii strălucire
şi mantie s-aşterne peste neant?


Deschide poarta dinspre mare
şi zvonul îl ascultă-n scoica grea:
sunt paşi sau cârduri de cucoare
rumoarea tremurând din stea în stea?


Dar tu – un cântec peste ape
ajuns pe pajiştea de peste nori
când marea nu ne mai încape -
va trebui de-acum să nu mai mori.

Inorogul iar s-a zorit să vina,
s-a strecurat înveşmântat în noapte,
cu mândrul corn proptit în luna plină
păşind pe stele albe şi curate.

Dar ei au tras obloanele la case,
şi numai tu, pe prispa dinspre lună,
ţi-ai împletit cosiţele cu raze
şi-ai aşteptat pe mire cu cunună.


Satul adoarme vegheat de luceafăr,
taina fecioarelor s-ascunde în vis,
molia macină zestrea din cufăr,
tu ai trecut peste hotarul nescris.


De şapte ori va trece discul lunii,
din tencuială, sfinţii luminează,
în cădelniţi, smirna şi tăciunii
încă o dată se îmbrăţişează.

Ce tristă e fecioara şi câtă paloare!
Mă prind de coapsa ei de corn de lună
Cu ochii dilataţi în noian de zare,
ea este raza naşterii mele sub zodia bună.

Îi pipăi artera de zbor şi de-albastru,
ce tristă e noaptea, ci-n zori e cuminte!
Se zbate pentru doi pulsul unui astru
şi trage mugurii sânului spre-nainte.

Seduci în sus lumina pân-la lăcrimare.
te soarbe răsuflarea fântânilor curate –
a fost dragostea noastra o lungă îmbrăţişare
sau doar chinul iubirii de departe?